Home  |  Imagini   |  Despre noi   |  Comunitatea   |  Misiune   |  Stiri   |  Contact   |    
Misiune  
  Trenul mortii
Sa nu uitam
  Trenul mortii

“Din vagonul meu, am supravieţuit doar opt"
    

Iancu Ţucărman s-a născut de două ori: prima oară într-o toamnă, acum 87 de ani, a doua oară într-un tren în care fusese încuiat ca să nu mai iasă viu.

Ţucărman vorbeşte hotărât şi prudent despre Holocaust: “Exacerbarea medicaţiei are adesea un efect contrar şi duce la sporirea antisemitismului. Însă eu, ca supravieţuitor, am o obligaţie faţă de cei care n-au trăit. Trebuie să spun adevărul, să nu tac în faţa negaţionismului”. Ca toţi cei care n-au murit atunci când au fost trimişi să moară, Ţucărman are o memorie sensibilă, ca un câmp minat, unde oricând poţi să dai peste ceva care doare ca o ruptură de inimă.

Iancu Ţucărman e aşa cum vorbeşte: hotărât şi prudent. Extrem de ordonat, cu o grijă maniacală pentru detalii, şi-a împachetat amintirile riguros, în sertare pe care le deschide, fără ură, cu o curiozitate aproape ştiinţifică. Iancu Ţucărman a supravieţuit trenului morţii Iaşi-Podu Iloaiei, din iunie 1941. E destul de mult. În vagonul pe care îl numeşte, cu acel sentiment intim şi absolut pe care îl au oamenii faţă de nenorocirile din viaţa lor, “al meu”, au intrat 137 de oameni. La sfârşit mai trăiau doar opt.

Avea 19 ani şi în acea zi de 30 iunie, cu simţurile amorţite, cu ochii închişi, s-a întâlnit cu destinul. A văzut, la o margine de vis, o fermă, lanuri mari de grâu şi pe el în mijlocul tabloului. A simţit atunci, ca un poet, că nu îi e frică de tine, moarte. A repetat în gând, ca un copil trimis după cumpărături: “Eu voi ieşi viu din vagonul ăsta. Eu voi ieşi viu. Eu voi ieşi viu…”.

“Eu am ce am cu zidanii”

Istoria asta începe mai devreme, într-un Iaşi în care evreii erau la fel de mulţi ca românii, şi antisemitismul se preda de la catedră, cobora în stradă şi rănea. Profesorul A.C. Cuza ajungea să ocupe funcţii-cheie în fragila democraţie românească şi perora fanatic împotriva “zidanilor”.. Iancu Ţucărman nu uită: “Aşa vorbea el, cu “z” în loc de “j””. Biografii xenofobilor ar face bine să fie atenţi: “A.C. Cuza avea o amantă evreică, ştia tot cartierul. Când era întrebat de treaba asta răspundea: “Dragă, eu n-am nimic cu zidovcuţele, eu am ce am cu zidanii””. Cuziştii şi legionarii (care-şi aveau rădăcinile şi trunchiul tot în Moldova ) erau o prezenţă constantă şi agresivă şi pe strada lui Ţucărman, pe Sărăriei, la sfârşitul anilor ‘30. Familia lor, una de mici burghezi, era o ţintă predilectă ale atacurilor antisemite: “Mereu ne trezeam cu geamurile sparte”.

29 iunie 1941 a picat într-o duminică şi într-o atmosferă încinsă, de război, mirosind a propagandă şi a gloanţe. “Unde locuiam noi erau 67 de apartamente şi nu ştiu dacă în acea curte trăia vreun creştin. La 8 şi jumătate, de dimineaţă, am auzit nişte bătăi în uşă . Veniseră după noi un poliţist, un soldat şi doi civili. Eu, tata şi încă o rudă am fost ridicaţi”.

Când timpul a fost arestat

O precizare: Iancu Ţucărman ştie cât era ora, fiindcă avea un ceas la mână. Nu mult mai târziu de la acel “8 şi jumătate”, un plutonier i l-a smuls: “Lasă, jidane, că tot n-o să mai ai nevoie de el acolo unde mergi”. Atunci, ceva în tânărul Ţucărman a stat, ca un ceasornic. Tatăl i-a spus în idiş, cu o voce ca un resort rupt: “Fie aceasta o jertfă pentru sufletul tău”. În curtea chesturii, a stat, întins pe jos, până a doua zi în zori. Cei care au încercat să sară gardul spre cinematograful “Sidoli” au murit seceraţi sau au sfârşit ca în amintirile pe care Leonard Zăicescu le-a depănat acum două săptămâni în pagina aceasta, cu sufletul în palmă.

Puţini, printre care şi tatăl lui Iancu, au avut noroc: au scăpat doar cu un bilet de “liber”. Unii, nu mulţi, au primit misiunea de a merge şi a vesti că toţi evreii din oraş trebuie să se prezinte la chestură pentru a primi biletul. Cine urma să fie prins pe străzi fără el risca să fie împuşcat. Soţia lui Iancu Ţucărman, care păstrează ceva din tristeţea unui înger cu vârstă, are o scurtă intervenţie. Glasul ei slab se răspândeşte greu în apartamentul din Drumul Taberei: “Nouă ne-a zis mama că mai bine murim în casă, decât să mergem la chestură. Aşa am scăpat”. Era o capcană: mulţi dintre cei care s-au dus după biletul pentru libertate n-au primit decât moarte.

 

PIRAMIDA VICTIMELOR. În vara lui 1941, pe ruta Iaşi-Podu Iloaiei, modernitatea s-a întors la omul din grotă

 

”În liceu, am fost lăsat repetent de un profesor de germană, cunoscut antisemit. Cum, pe mine, care eram premiant şi vorbeam perfect nemţeşte, care vorbeam acasă idiş, limbă foarte asemănătoare cu germana? I-am spus atunci tatei: ”Vin vremuri grele!”. Blestemată gură am avut...”

Iancu Ţucărman, supravieţuitor al unui ”tren al morţii”

ÎN TREN

Un om cu un trenci în mână se întreabă cine este

Iancu Ţucărman a stat lângă oblon. A auzit vocea care număra, a urmărit-o până la capăt, până la numărul 137, când vocea a spus: “Închideţi vagonul”. A văzut şi mâna care a bătut cuiele care răpeau dreptul la aer. Obsesia pentru exactitate nu l-a părăsit niciodată: “Erau cuie “de 15” . Ştiu pentru că am copilărit într-o prăvălie de metale feroase. Cel care a bătut scândurile era un funcţionar de gară prea zelos. Holocaustul în România, oameni ca el l-au făcut: zeloşii şi autoritatea antonesciană. Şapca de la uniforma ceferistului o am şi acum în faţa ochilor”. Vagonul avea pe jos un strat de bălegar de grajd, pe care era presărat praf de var nestins. După ce trenul a pornit, bălegarul şi varul au început să degaje o insuportabilă căldură: “Toţi cei închişi în vagon am început să ne scoatem îmbrăcămintea, unii după un timp rămănînd chiar goi. Atunci ne-am dat seama că ceva tragic se va întîmpla cu noi”.

“Apă” şi “aer”, des şi în zadar

Trenul a continuat să meargă, insensibil la suferinţe, făcând manevre dese, opriri pe linii secundare: “În prima oră n-a murit decât un singur om. Îl cunoaşteam, era un sportiv al Iaşiului, un gimnast. Am înţeles că în condiţii extreme rezistă cel mai bine cei cu cerinţele cele mai puţine faţă de mediul înconjurător”. “Apă” şi “aer” au fost cuvintele care s-au strigat acolo cel mai des şi în zadar.

 La final, trenul a oprit “pe o linie care dădea într-un imaş: “Din vagonul meu, am trăit doar 8! Lângă mine au murit 129 de oameni! În celalalte au fost mai mulţi supravieţuitori. Am văzut cum unii s-au aruncat spre un iaz să bea apă. Au căzut la pământ şi nu s-au mai ridicat!”. Când a plecat de acasă, Iancu Ţucărman a luat cu el un trenci. De ce acest accesoriu vestimentar extravagant pentru căldurile unei veri insuportabile? “Eram deja obişnuiţi cu bombardamentele, când ne ascundeam în beci. Nu ştiam ce va urma, am fost prevăzător, îmi dădea un sentiment de securitate”.

“Iată, sunt ca un milog…

Acest trenci este în centrul unei întâmplări suprarealiste, care ar putea face obiectul unui scurtmetraj colosal: “Ţin minte şi nu-mi pot explica nici până acum: când am coborât din tren, acolo, printre toţi morţii aceia, eu căutam un loc unde să nu fie noroi, ca să-mi pot aşeza trenciul fără să-l murdăresc! Mai târziu, când ne-au dus la sinagogă, eu stăteam cu trenciul în mână şi mă întrebam: “Dumnezeule, cine sunt eu astăzi?””.  Acolo i s-a dat un ceai. “Primul meu gând a fost: iată, sunt ca un milog... Am sorbit şi am crezut că mor, am tuşit o jumătate de oră, atât eram de deshidratat…”.

“De sete, mulţi şi-au băut propria urinã. Unii au înnebunit, aruncându-se în neştire de la un capãt la altul al vagonului în disperare şi delir, dupã un strop de apã sau o gurã de aer”

Iancu Ţucărman, supravieţuitor al unui “tren al morţii”

VEDERE DIN PODU ILOAIEI

”Eram ca un străin. Nici eu nu m-am recunoscut”

Cei  care au trăit dintre cei alungaţi din Iaşi au fost daţi în grija familiilor de evrei din Podu Iloaiei. “Eu aveam o rudă mai îndepărtată, acolo, care mă cunoştea, totuşi, bine. Când m-a văzut, după ce am ieşit din tren, m-a întrebat: “Tu eşti  Iancu?”. În gândul meu am zis: “A înnebunit şi ăsta!”. Apoi, când am trecut pe lângă prima oglindă, m-am oprit şi m-am privit. Eram ca un străin. Nici eu nu m-am recunoscut! Ochii mi se pierduseră în orbite, buzele, supte, nu se mai atingeau, nu mai arătam a om. Eram complet desfigurat”. La Podu Iloaiei a stat până pe 24 noiembrie. Când i s-a adus prima oară o carte poştală, a scris grăbit: “Nici nu vă închipuiţi prin ce chinuri am trecut…”. Apoi, s-a mai gândit, a rupt-o, şi a scris altfel, ca după o călătorie reuşită: “ Dragii mei , vă fac cunoscut că am ajuns cu bine la Podu Iloaiei. Cu drag, Iancu”. Vederea a ajuns însă târziu: “Neprimind nicio veste de la mine, tata a crezut că nu mai are fiu. Mama murise în 1939, la 50 de ani, bine că n-a văzut toate nenorocirile care au urmat! Tata şi-a lăsat barbă şi a spus o rugăciune pentru mine”. A muncit la o câmp. Când a avut de ales între a munci într-un atelier şi în aer liber, a ales sub greutatea visului: afară. A dormit într-o magazie a gazdei sale, pe jos, peste câteva paie.

Un fel de stafie într-o gară

Pe 24 noiembrie, a auzit un jandarm spunând aşa: ”Plecaţi acasă! Sunteţi liberi!”. Întoarcerea a durat o jumătate de oră: ”Parcă mă şi văd acum, singur, în gară, neîndrăznind să cred că mai am atât de puţin până acasă. Mă gândeam: ”Vor crede că sunt o stafie…”. Când am ajuns, am văzut că din curtea noastră mai trăiau doar 15 bărbaţi”. Mai târziu, în mai 1945, Iancu Ţucărman s-a înscris la Facultatea de Agronomie. Avea un vis de urmat. Şi mai târziu, a ajuns să lucreze cu calculatoarele. Într-o zi a avut o revelaţie: ”Dacă pot să programez o maşinărie, de ce să nu mă programez şi pe mine: ”Azi mă simt bine!”. Funcţionează! Dar să nu uitaţi, la urmă, să spuneţi şi ”Execută”, căci altfel calculatorul e un tâmpit sinistru…”.

Nebunii se ţin întotdeauna de cuvânt

Acum, Iancu Ţucărman se programează să fie fericit, ar vrea să cânte la vioară, dar nu mai poate. Şi-a schimbat recent Dacia 1100, la care n-a vrut să renunţe o viaţă. A dat-o la programul

”Rabla”. Şi-a luat în schimb o maşină minusculă, cu origini asiatice, şi spune că a intrat într-o nouă dimensiune. Urmăreşte politica internaţională şi se minunează şi se revoltă când îl aude pe Ahmadinejad: ”Omul ăsta a spus că vrea să radă Israelul de pe hartă. Lumea zice că e nebun şi-l lasă în pace. Greşit! Ar fi trebuit să învăţăm de la Hitler că nebunii se ţin întotdeauna de cuvânt. Hitler a fost corect: a zis de la început, din ”Mein Kampf”, ce vrea să facă, ceilalţi n-au ştiut sau n-au vrut să citească…”. Repetă ultimele cuvinte, ca pe un descântec, cu care ar putea alunga ceva rău: ”Nebunii se ţin întotdeauna de cuvânt…”.

”După ce m-am întors din Podu Iloaiei am trăit în teroare. De câte ori auzeam zgomote pe stradă noaptea mă gândeam: ”Ne iau şi ne duc în Transnistria”. O dată, când a bătut cineva la uşă, am aruncat căţelul pe geam ca să nu latre în casă”

Iancu Ţucărman, supravieţuitor al unui ”tren al morţii”


 

”Am fost la Iaşi la a 60-a comemorare a pogromului. S-a spus acolo că vagoanele au fost pregătite să salveze populaţia evreiască. N-am văzut în viaţa mea cinism mai negru! Nu m-am putut abţine să nu spun: ”Da, să ne asfixieze, în vagoane pline de bălegar, aşa au vrut să ne salveze!””

Citiţi şi:

Episodul I - Evreul care a găsit strălucirea aurului la Auschwitz

Episodul II - "Eram animale în lupta pentru supravieţuire"

Episodul III - "Unde sunt toţi evreii care au murit atunci?"

Episodul IV - "Din oameni normali am devenit psihopaţi"

 


Pagina:     

 
Comunitatea evreilor din Satu Mare
by solcreation